Noi, mărturisitorii credinţei, suntem ca şi Apostolii: "Lumina lumii şi sarea pământului". Credinţa noastră creştină trebuie făcută cu acea pietate caldă şi convinsă, cu rugăciune zilnică, bunătate, virtuţi şi fapte bune.
Trebuie dezvoltate preocupări serioase, gânduri nobile, sentimente frumoase, educaţie religios-morală pentru copii şi tineret, începând din casa noastră, cu îndemn la bine, sfat celor în rătăcire, ajutor celor în nevoi, muncă de folos sufletesc, exemplu de viaţă creştină. Dacă nu facem din credinţa noastră de creştini o convingere mai tare decât toate îndoielile posibile, un gând şi un sentiment continuu prezent şi lucrător în noi, putând edifica şi mişca pe alţii, ea rămâne o simplă convenţie cu care nu putem amăgi şi servi nici pe Dumnezeu, nici pe oameni şi nici pe noi înşine.
Credinţa este condiţia vieţii noastre sufleteşti ca viaţă morală în familie, societate, stat şi în toată lumea. Credinţa în Dumnezeu este cel mai mare titlu de nobleţe al omului între toate făpturile omului. Credinţa noastră în Iisus Hristos este cel mai înalt titlu de cinste ce avem noi, creştinii, în faţa lumii. Credinţa este cel mai mare şi mai preţios dar făcut de Dumnezeu omului, o dată cu raţiunea ce i-a dat ca să-L cunoască. Dar, pe când raţiunea singură nu-i ajunge şi-l poate înşela chiar dacă este luminată, credinţa luminată nu se înşeală nicioadată. Ea este cea mai mare putere şi bucurie sufletească a omului; ea face legatura noastră cu Dumnezeu, este temeiul vieţii noastre morale ca făpturi spirituale, ea este dreptul nostru la recunoaştere, iubire şi ajutor din partea lui Dumnezeu.
Dumnezeu ne recunoaşte ca ai Săi din credinţa noastră. Dacă am pierde toate celelate daruri şi bunuri până la însaşi viaţa noastră, păstrându-ne credinţa (asemenea Sfinţilor Martiri Brâncoveni ), avem în ea tot ce putem avea mai mult, pe Dumnezeu.
" Meditaţii teologice- prof. Teodor M. Popescu, 1997"
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu