Mulţi dintre noi trăim cu concepţia că
e de ajuns să crezi în Dumnezeu fără să pui în practică credinţa, fără să-I dovedeşti
lui Dumnezeu că Îl iubeşti. Dragii
mei, ne înşelăm amarnic! Aştern
în scris aceste rânduri ca urmare a unei discuţii avute cu elevii unei clase la
ora de religie.
Oare părinţii noştri, care ne-au adus pe lume, nu
aşteaptă de la noi fapte prin care să ne arătăm dragostea faţă de ei, deşi ei
ştiu că îi iubim? De ce
Dumnezeu să nu aştepte şi El astfel de fapte doveditoare?! Sfântul Apostol
Iacob în Epistola sa spune "Credinţa fără fapte –fără credincioşie- este
moartă " (2,26).
În zilele noastre nu se mai pune preţ pe suflet ci
tot ceea ce se face, se face pentru trup. Omul nu conştientizează că toate lucrurile
sunt trecătoare; nu luăm nimic cu noi când plecăm din lumea aceasta. Cel care
va da socoteală înaintea lui Dumnezeu, cel care se va tângui, cel care se va
bucura, este sufletul nostru pentru care nu luptăm.
Dragii mei, viaţa asta e trecătoare,
viaţa de dincolo este veşnică. Haideţi să punem început bun vieţii noastre; să
nu ne numim creştini doar cu numele; să participăm la sfintele slujbe, în
special Duminica la Sfânta Liturghie, cea mai importantă slujbă a creştinului,
la sfârşitul căreia primim harul şi binecuvântarea lui Dumnezeu prin preot; să
ne spovedim şi să ne împărtăşim cel
putin în cele patru posturi din an ca nu cumva diavolul să pună stăpânire pe
noi şi să pierdem Împărăţia lui Dumnezeu “cea gătită nouă de la începutul
lumii”; să vorbim permanent cu Dumnezeu prin rugăciune cerându-i ajutorul şi
mulţumindu-i pentru toate darurile Sale; să facem fapte bune fără a aştepta
ceva în schimb căci altfel degeaba le-am mai făcut; să ne străduim să păzim
poruncile; să ne hrănim sufletul cu cărţi duhovniceşti etc.
Deci, cea dintâi datorie a credinciosului în viaţă este grija faţă de mântuirea
sufletului său. „Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât pe Fiul Său
Cel Unul-Născut L-a dat, ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă
veşnică” (Ioan, 3,15). Însuşi Mântuitorul zice: ”Ce va folosi omului de ar dobândi lumea
toată şi-şi va pierde sufletul său? Sau ce va da omul, în schimb, pentru
sufletul său?” (Marcu8,36-37)
Mântuirea este eliberarea din robia păcatului şi a
morţii şi dobândirea vieţii de veci, în Hristos. De mântuire se poate împărtaşi
orice om, căci, Dumnezeu “ voieşte ca toţi oamenii să se mântuiască şi să
vină la cunoştinţa adevărului “ (I Tim. 2.4). Ea se dobândeşte prin
colaborarea omului cu harul lui Dumnezeu, prin credinţă şi fapte bune.
Dragii mei, la ce ne foloseşte să strângem comori
pe acest pământ şi să-i facem pe plac trupului, dacă pierdem şansa la mântuire
pe care Dumnezeu ne-a dat-o cu preţul vieţii Lui.
Acolo unde este prezent Dumnezeu, acolo este
iertare, iubire, pace, binecuvântare, respect, linişte sufletească, înţelegere
etc. În orice familie sunt neînţelegeri, ispite, dar în familia cu adevărat
creştină, pentru că Dumnezeu este în mijlocul ei, membrii trec cu răbdare peste
aceste încercări.
Să trăim fiecare clipă creştineşte, în rugăciune,
cu mintea la Dumnezeu ca şi cum ar fi ultima, căci nu ştim niciodată când vine
clipa şi plecăm din lumea aceasta şi vom da socoteală înaintea lui Dumnezeu
pentru tot ceea ce am făcut noi în viaţă.
Prof. Mihaela Ivan
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu