"De vorbă cu părintele Cleopa Ilie"

"Dragostea faţă de Dumnezeu şi faţă de semeni"

Părinte Cleopa, ce legătura este între frica de Dumnezeu şi dragostea de Dumnezeu?

           Frica de Dumnezeu, spun Sfinţii Părinţi precum şi proorocul David, este "începutul înţelepciunii", adică ea face începutul a toată fapta bună; iar dragostea de Dumnezeu este desăvârşirea faptelor bune. Frica de Dumnezeu formează deci începutul mântuirii, iar dragostea de Dumnezeu, "care scoate afară frica" este sfârşitul mântuirii, pentru că cel ce iubeşte trăieşte numai în Dumnezeu, "care este dragoste ". Să nu avem atâta frică de Dumnezeu, cât mai ales dragoste de Dumnezeu, că auzi ce zice Sfântul Vasile: "Cel ce face fapta bună din frică, adică de frica muncilor iadului, a pedepsei, acela este în stare de rob; cel ce face fapta bună pentru răsplată, adică pentru a i se împlini cererile aici pe pământ şi a dobândi plata în cer, acela este în stare de slugă, care slujeşte pe stăpânul său pentru plată, adică pentru bani; iar cel ce face fapta bună din dragoste de Dumnezeu, iar nu de frică sau pentru plată, acela este în stare de fiu al lui Dumnezeu". Deci, cine ajunge să facă fapta bună din dragoste, fără alt scop, acela a ajuns la măsura desăvârşirii şi se numeşte fiu al lui Dumnezeu.

          Cum se cuvine să împarţi dragostea noastră faţă de Dumnezeu, faţă de aproapele şi faţă de noi înşine?

         Citim în Mântuirea păcătoşilor că trebuie să avem către noi înşine inimă de judecător, către aproapele inimă de mamă, iar către Dumnezeu inimă de fiu. Pe Dumnezeu suntem datori să-L iubim din toată inima noastră, din toată puterea şi virtutea noastră, fiind gata să ne dăm şi viaţa pentru El, aşa cum au facut sfinţii mucenici, cuvioşi şi ierarhi, care s-au jertfit pentru dragostea lui Hristos şi pentru Evanghelie. Pe aproapele nostru să-l iubim " ca pe noi înşine ", adică aşa cum ne iubim pe noi, cum ne îngrijim, ne hrănim şi ne ajutăm, tot aşa se cuvine să iubim, să miluim, să hrănim, să ajutăm şi să îndrumăm pe calea mântuirii pe aproapele nostru. Iar pe noi înşine se cuvine să ne osândim permanent şi să ne mustrăm pentru păcatele noastre, socotindu-ne mai păcătoşi decât toţi oamenii.Aşa de vom face, aşa de vom iubi pe Dumnezeu şi pe aproapele, iar pe noi ne vom judeca cu smerenie, ne vom mântui cu adevărat şi vom fi primiţi în Împărăţia Cerurilor.

             Câte feluri de iubiri sunt, după Sfinţii Părinţi ?

         Sfântul Nicodim Aghioritul şi alţi părinţi, împart iubirea în cinci feluri: iubire duhovnicească, adică iubirea de Dumnezeu şi de aproapele, care este cea mai înaltă şi singura mântuitoare de suflet ( Matei 22, 23-40 ); iubire firească, adică iubirea tinerilor, a soţilor, a părinţilor faţă de fii şi a copiilor faţă de părinţi, care nu este nici spre mântuire, nici spre osândă, pentru că este din fire; iubire din mândrie şi slavă deşartă, când cineva iubeşte pe cei care îl laudă şi îl vorbesc de bine; iubire din interes, când cineva iubeşte pe aproapele, fie pentru bani, fie pentru daruri, fie din respect sau din altă oarecare pricină omenească; iubire trupească, adică din poftă, care duce la desfrânare. Prima iubire este mântuitoare. A doua este firească, deci nici bună, nici rea. Iar ultimile trei iubiri sunt vinovate şi aducătoare de osândă veşnică, dacă nu le părăseşte creştinul.

            Care este cel mai mare dar pe care se cuvine să-l dăm lui Dumnezeu ?

           Cel mai mare dar pe care se cuvine să-l dea creştinul lui Dumnezeu este jertfa, adică a se jertfi pe sine pentru Dumnezeu, aşa cum s-au jertfit mucenicii, cuvioşii, pustnicii şi toţi drepţii. Fără jertfă nimeni nu se poate mântui, precum spune Însuşi Iisus Hristos: "Cel ce va răbda până la sfârşit, acela se va mântui " ( Matei 24,13 ) .

prof. Mihaela Ivan

Sursa: Sfaturi Ortodoxe